Mansarda

 – Bei ceai de rozmarin?

– Aaa, nu, dar ce-ți veni, așa, deodată?

– Văzusem crenguța pe masa și am crezut… Gata, am înțeles. E doar pentru decor.

– Mda, pentru decor, mormăi în barbă Victor. Știi câte ceva despre virtuțile acestui ceai, Mădă dragă? Dacă tot ai pomenit de el.

– Nu știu și nici nu cred că vreau să aflu chiar acum. Vremea asta mă cam indispune. Și pe tine, după cum văd.

Tăcerea se așternu între ei ca o pâclă deasă pătrunsă pe furiș prin fereastra întredeschisă. Stăteau unul lângă altul la masă sorbind din ceaiul aburind, dar gândurile fiecăruia se îndreptau în direcții diferite. Victor i-ar fi povestit despre ceaiul de rozmarin cu beneficiile lui și chiar ar fi încercat unul dacă ar fi vrut și ea. S-ar fi bucurat împreună de aroma intensă, apoi ar fi încercat să dezbată efectele pe care le-ar fi avut asupra stării lor de spirit. Pe el l-ar fi reconfortat sigur, după sesiunea grea prin care trecuse.

Alesese să petreacă sfârșitul de săptămână în cabana de la munte a bunicilor. Crezuse că se vor bucura de liniște, drumeții scurte în împrejurimi și, de ce nu, de o resuscitare a relației lor care intrase cumva în letargie. Mădălina se enervase imediat ce au ajuns. Negura așternută peste vârfurile munților, care cu fiecare oră părea să se apropie din ce în ce mai mult, învăluindu-i, au indispus-o instant, dându-i peste cap planurile.

Ea era o fire mai romantică și gândirea lui pragmatică reușea să o indispună uneori. Acum și-ar fi dorit să viziteze casa, să descopere minunile încărcate de povești și amintiri care sigur zăceau uitate pe undeva. Sau ar fi putut scoate decorațiunile pentru bradul de crăciun și podoabele pentru șemineul pe care îl zărise fugar în camera alăturată. Iar în loc de asta el stătea ca un urs, abia ieșit din hibernare, cu nasul în aburii ceștii de ceai.

Deodată, fulgi pufoși au năvălit peste ferestre, acoperind cu alaiul lor jucăuș pervazul, cărarea, vârfurile brazilor, potopind cu strălucirea lor imaculată întreaga zare, iar dispoziția lor s-a schimbat pe dată. Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Victor se ridică, o prinse de mână și cu un ton jucăuș îi spuse:

– Hai să descoperim comori! Și o trase spre camera alăturată scufundată în întuneric, apoi pe scări, bâjbâind pereții lambrisați în căutarea întrerupătorului.

Când lumina a năvălit caldă și puternică în încăpere a văzut scara rabatabilă. Plină de curiozitate a urcat înaintea lui și atenția i-a fost atrasă de o încăpere mansardată cu mobilierul acoperit de huse albe. Ar fi vrut să locuiască acolo mereu. Apoi văzu cufărul piraților din povești și când a ridicat capacul protejat de o pătură decolorată, a descoperit mult mai mult decât își imaginase. Cu febrilitate a dat la iveală minunății care ar fi putut părea desuete unora, dar care pe ea o încântau. Cu ochii măriți de uimire a mai șoptit doar un ”mulțumesc”, apoi și-au redescoperit inocența copilăriei și farmecul primei iubiri.

*** 

Textul a fost scris pentru un concurs găsit pe grupul Agora Artelor pe Fb. 

Proză scurtă după imaginea dată, maxim 500 cuvinte. 

A obținut și o mențiune. 😀  

Publicitate