Legenda peruzelei (amintirea)

O văzuse amestecată printre alte pietre de diferite mărimi şi culori, prăfuita, fără pic de strălucire şi totuşi o simţea emanând o energie binefăcătoare ce o atrăgea. A prins-o în căuşul palmelor şi atunci a ştiut că vor fi nedespărţite, că îi va afla povestea aşa cum a fost ea cu adevarat. A simţit-o pulsându-i în mâini, ca o vietate speriată ce ar vrea să plece şi totuşi să rămână pentru a-şi dezvălui secretele, pentru a se simţi protejată.

Înserarea îşi aşternea umbrele peste toată suflarea, iar ea, fata cu ochi mari şi luminoşi nu-şi putea descleşta degetele de pe piatra de care fusese aleasă, de parca o legătura tainică, ancestrală, le-ar fi unit, regăsindu-le.

Se simţea din ce în  ce mai molatică, alunecând spre visare, atrasă de o lume a fantasmelor. Nu opunea nicio rezistenţă, ba dimpotrivă, îi plăcea starea ce o cuprinse.

***

Cândva demult, pe când zeităţile locuiau pe pământ, în locul unde întinderea nesfârşită a apelor se uneşte cu infinitul de azur al cerului, se născuse o fiinţă cu ochi de un albastru nemaivăzut. Nu mică a fost bucuria parinţilor ce au exclamat în acelaşi timp Firusa (fericire) şi aşa i-a rămas numele.

Copila a crescut înconjurată de dragostea şi admiraţia celor din jur, ceea ce a ajutat-o să aibă un suflet bun şi să întoarcă înzecit sentimentele de care era înconjurată. Îi plăcea nespus de mult să se plimbe pe ţarmul mării, lăsându-şi gleznele mângâiate de valurile înspumate, adâncindu-şi tălpile în nisipul umed ce îi da o stare de uitare. Visa cu ochii deschişi la un suflet generos ca al ei care să-i fie alături pentru totdeauna pe drumul vieţii. În acea seară asculta zbuciumul valurilor izbindu-se de stânci şi i se păru că nu doar acest zgomot se aude, ci încă ceva, ca o muzică divină  ce-i pătrundea în simţiri. În acea clipă ştiu că acel ce cânta atât de frumos nu putea avea decât un suflet bun şi ar fi vrut să se lase legănată de acele sunete pentru totdeauna. Din pricina înserării nu putu distinge cine cânta, dar îşi promise că numai acela ii va fi pereche pe veci. O lacrimă de fericire i se prelinse pe obrajii calzi şi căzu pe o piatră ce îşi schimbă culoarea în albastrul acela ce cuprindea în el seninul cerului de vară oglindit în valurile limpezi ale mării. Era prima ei lacrimă izvorâtă din preaplinul inimii. Luă piatra şi o strânse cu putere în căuşul palmelor, împrumutându-i din căldura sa, pulsând împreună în acelaşi ritm, regăsindu-se parcă, ducând-o cu ea oriunde, chiar şi in vis.

***

Soarele îi zâmbea în fereastră şi ziua ce începea se anunţa a fi una din acele zile reuşite.

Acum îşi amintea… era născuta din zei, purta în ea puterea lor de a renaşte iar şi iar, de a ieşi  victorioasă din orice încercare.

Culoarea ochilor de demult, ce rămăsese întipărită în piatra care purta numele fericirii, se schimbase, dar îi plăcea cum erau acum, fiind mai lumeşti, mai atrăgători.

peruzea

Anunțuri

4 gânduri despre „Legenda peruzelei (amintirea)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s