Nemişcare, înflorire, amintiri

În cutia prăfuită ce atârna strâmb pe un perete cenuşiu timpul părea să fi rămas captiv pe vecie, de parcă un corb uriaş prinsese în plisc toate secundele, minutele, orele, dându-le un curs descendent,  până când au dispărut definitiv.

Nu se  mai dădea nicio bătălie între cele şaizeci de minute ale orei, nu mai voia niciunul să ştie care e mai frumos, mai rotund, mai perfect.

Totul devenise amintire.

Printre acele ce aveau, altădată, luciri de alamă, formând o pereche desăvârşită,  acum alergau doar umbrele clipelor încremenite.

Aşa le-o fi fost ursita, să rămână împietrite în rotonda ce adăpostise cândva râsete zglobii, şoapte zburdalnice, pe a cărei cupolă încă se mai zăreau urmele picturii ce înfăţişa îngeraşi aurii cu obraji bucălaţi şi zâmbete nostalgice, ce pluteau fericiţi printre norişori pufoşi.

Era singura parte mai luminoasă din întreaga casă, restul fiind cufundat sub un strat gros de praf, ca o cenuşă stinsă a unui vulcan adormit şi pânze de păianjeni cenuşii ce, parcă,  aşteptau să înhaţe orice s-ar fi putut mişca,  sau ar fi adus un strop de lumină, de culoare în jur.

În decorul macabru înflorea, totuşi, un cactus, desprins dintr-o populaţie a florei deşertice obişnuită cu lipsurile, cu asprimile, trimiţându-şi spre lume înflorirea care avea un miez catifelat, ca o spumă de lapte, îndreptându-se spre fâşia de lumină ce se strecura printr-un ochi de geam spart.

Draperiile grele de catifea fuseseră roase, tocmai în acel loc, conspirând la ajutorarea florii ce se ivea timidă, o singură dată pe an, doar pentru o zi, bucurându-se de câteva raze de soare, de adierea vântului, apoi, stingându-se în tăcere, pe nesimţite, la fel cum şi apăruse. Destinul îi era crud, oarecum, dar reuşea să răspândească un parfum necunoscut, dulce, suav, o mireasmă reconfortantă, care nu mai aducea nimănui bucurie.

Ar fi putut înveseli ziua cuiva, aşa cum făcuse odinioară, dar privirea aceea de smarald ce îşi schimba nuanţele când o priveau, devenind când adâncă, gravă, de nepătruns, când veselă, plină de speranţă, de bucurie, dispăruse la fel cum tot ceea ce însemnase viaţă se stinsese încet, încet, fără ea.

De s-ar mai fi ivit măcar odată, totul ar fi înviat, ar fi ieşit din nemişcare, chiar şi timpul care rămăsese captiv în cutia prăfuită ce atârna strâmb pe peretele cenuşiu.

Ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină de cuvinte (plisc, descendent, batalie, ursita, pereche, crud, smarald, rotonda, populatie, miez, captiv, mireasma ) găsiţi la Eddie în tabel.