Ziua mondială a somnului

Asta, cică, s-ar sărbători astăzi. Vremea e mohorâtă, ploioasă şi îndeamnă la somn, că bani de numărat… de unde cu nemiluita, până te ia somnul?!? Mă hotărâsem şi eu să o serbez cum se cuvine, sărbătoarea de azi, da’ ți-ai găsit…

Patul confortabil, nimic de zis, draperiile trase peste geamuri, numai bine să nu mai văd „primăvara” de afară, o carte bună, doar, doar oi adormi mai repede şi… Citesc o pagină, zece, douăzeci, nimic. Moş Ene nu vrea să mă viziteze şi pace.

Tot felul de gânduri îmi dau târcoale. Îmi amintesc de toate… „datoriile”. Încerc să le las deoparte, degeaba. Numai cu „în cerc” nu faci nimic, îmi trece prin gând, trebuie să şi vrei cu adevărat. Partea cu numărat oiţe albe, negre, norişori pufoşi sau alte acareturi nu mi-a ieşit niciodată.

Caut un film bun, (ne)bun, numai să adorm, că altă dată chiar avea efect… pauză.

Şi tot perpelindu-mă în fel şi chip, parcă văd că trece şi „sărbătoarea” asta, iar eu nu o voi omagia cum se cuvine.

Oare dacă aş privi lumea cu susul în jos mi s-ar părea mai normală sau m-ar prinde somnul mai repede?

Vouă cum vă este astăzi? 😀

Imagine: Pinterest

Despre baba mea, dar și altele

Am adormit cu gândul că astăzi va fi o zi frumoasă, chiar dacă la meteo se mai anunțase câte un norișor pe ici, pe colo. Nu că mi-aș fi ales eu vreuna din cele nouă babe, ci, mai degrabă, aș putea spune că ea m-a ales pe mine fiind născută pe data de trei.

”Astăzi, a treia babă! Pe nume Sava, Sâia, Mărţica. Cine îşi alege această babă poate avea noroc cu negustoria, dacă este zi frumoasă, adică se adeverește.” am citit la prima oră, în cadrul unei pagini pe care o deschid pentru a-mi afla previziunile zilnice.

De ți-i baba însorită, dragostea îți va fi liniștită reușind să treci cu bine peste zilele mai puțin bune din an, izbândind în tot ce îți propui. De ți-i vântoasă, va trebui să ai la îndemână un lacăt care să-ți ferece furia și vorbele nesăbuite ce ți-ar scăpa de sub control, aducând cu ele consecințe meritate. De-o fi cu soare, dar rece, ți-i dat să ai prieteni mulți aproape, câștiguri trudite, dar bune, dragostea veche se va învechi și mai mult, iar dorul te va bântui adesea. De fulgeră și trăznește vei avea parte de schimbări mari, ori bune, ori rele, iar de-i ploioasă și mohorâtă șansele ca veniturile să ia calea cea fără de întoarcere și să te însoțești cu tristețea sunt mari, însă de ninge chibzuiala și priceperea îți vor fi aproape. Aşa se zice… 

Mai târziu, pe FB, am dat peste postările unora dintre prietenii din listă și am descoperit o altă predicție, despre ”baba” de astăzi.

baba

Deci, ceva – ceva trebuie să se împlinească până la urmă.

Ziua este ”capricioasă ca tine” mi-a spus o colegă. O fi având dreptate, căci e când însorită, când rece, când vântoasă, iar eu sper să se hotărască odată a rămâne veselă, caldă și luminoasă.

Am ales din toate acestea ceea ce mi-a convenit cel mai mult, deci voi avea un an bogat, plin de evenimente neașteptate, dar în sens pozitiv, șansa îmi va surâde în tot ceea ce voi întreprinde,  voi avea oameni dragi aproape, iar dragostea… Nu ştiu ce mă voi face cu înţelepciunea şi chibzuiala, căci, în mod sigur, astăzi nu va ninge.

va-fi-plina-cu-vise-si-cuvinte-mangaiate-de-soare
va fi plină cu vise şi cuvinte mângâiate de soare

Trecând și la lucruri mult mai serioase, nu că acele de până acum nu ar fi fost, merită amintit că astăzi  este „Ziua  Mondială a Scriitorilor”.

O babă cât mai pe placul sufletului vostru vă doresc, „La mulți ani!„, vouă, celor care cu drag vă aplecați asupra literelor, chiar de nu sunteți scriitori, ”cu acte în regulă” cum s-ar spune şi mai ales celor care sunt! 🙂 

Imagini: Facebook şi Pinterest

Mori pe baricade, dar nimănui nu-i pasă

wallpaper-coracao-1050x1680

Și cui i-ar păsa? Responsabilitățile sunt mari, fișa postului încărcată cât pentru trei persoane, timpul pare să se fi comprimat atât de mult încât nu mai poți ține pasul cu fuga lui nebună.

Când toate devin de necontrolat, inclusiv nervii tăi, încerci cu disperare să găsești o cale de mijloc, să-ți spui punctul de vedere, „te cerți cu șeful”, asta în cazul în care apuci să deschizi gura, îți iei o zi liberă pentru a-ți reîmprospăta forțele și atunci totul o ia razna. Îți suni soția s-o anunți că te simti rău, dar nu poate răspunde că e în timpul programului și ”poate nu o fi urgent” zice cineva din conducere. Simți cum se scurge viața din tine, te prelingi puțin câte puțin până când rămâi inert pe gresia din baie, unde ești găsit prea târziu de mama care locuiește peste drum și a fost anunțată cu greu. Vine salvarea. Ajungi la spital, iar medicii de la urgența iți plâng de milă că nu mai pot face nimic pentru tine. Și erai atât de tânăr, încă! Nu ai suferit de nicio afecțiune în viața ta, ai fost puternic, cu aspirații și visuri. Până azi.

Vinovat? Tu. Pentru că nu ești de oțel, unul inoxidabil eventual, pentru că stresul ți-a erodat încet, încet interiorul, pentru că, poate, ai pus la suflet prea mult și el, sufletul tău, te-a trădat.

”Șeful” ridică ușurat din umeri – “bine că nu s-a întâmplat în timpul programului”, tu ești susținut de aparate pentru câteva zile, până când intervine, implacabil, finalul.

Nu avem dezvoltat cultul sacrificiului de sine într-atât încât să ne dam ultima suflare la locul de muncă și pentru acesta.

Cu puțin timp în urmă o japoneză a ales să-și încheie socotelile cu viața, după ce a scris un haiku în care mulțumea colegilor și conducerii, exact în locul în care își desfașurase activitatea, locul de muncă în care își petrecuse mult mai mult timp decât acasă, simțind că nu mai putea da randament maxim. Și era atât de tânără!

Dar noi nu, nu împingem ”perfecțiunea” până într-acolo.

Noi vrem să ne bucurăm de viață, să mai avem și ceva timp liber pentru noi, pentru cei dragi, eventual și concedii în care să ne putem trage sufletul, vacanțe de neuitat.

Și? Ai căzut pe baricade, dar nimănui nu-i pasă. Poate o lacrimă- două de la cei care te-au cunoscut. Familia, veșnic îndurerată, iar tu…. tu ai fost bun atît cât ai fost, dar ce păcat că viața ți s-a sfârșit într-un mod atât de nedrept, neașteptat.

Nici măcar nu ai mai prins Ziua Indrăgostiților să le fi spus alor tăi cât de mult îi iubești, că în restul zilelor erai prea stresat și decât să le fi spus mecanic, fără a fi prezent cu adevărat, ai tot amânat, dar anul acesta sigur le-ai fi spus. Nu ai mai putut să o faci, însă ei știau, oricum, cât de dragi îți erau.

Încercăm să ne revoltăm împotriva a ceea ce ni se pare nedrept, dar de cele mai multe ori este prea târziu.

 

Ce mai contează cum va fi vremea?!?

iarna

Ar fi vrut să rămână veşnic în cada plină ochi cu apă caldă, spumoasă, mirosind a levănţică şi muşeţel.

Măcar de-aş prinde vremea!, bucata aceea a ştirilor de seară pe care nu o rata, aproape, niciodată, în acelaşi timp, realizând că dobândise automatisme de vârsta a treia care nu i se potriveau.

Ce mai contează cum va fi timpul mâine, când, nici măcar, nu avea de gând să-şi  părăsească patul. Putea să ningă sau nu, să fie vijelie, ea va rămâne sub plapuma călduroasă cât mai mult şi, poate, va scrie câteva versuri.

Da, versuri, căci nu avea pretenţia de a le numi poezii. Capodoperele aparţineau marilor Eminescu, Stănescu, Minulescu, Păunescu. Ea nu era un Escu, un astfel de Escu.

Versifica stări pe care doar şi le imagina, nefiind ale ei, asta, aşa, ca o joacă şi pentru a nu contrazice înţelepciunea populară care spunea «Românul s-a născut poet.»

Cad fulgi trişti şi grăbiţi
Ce dacă ninge?
Pustiul paşilor răniţi
Nu mă atinge.
Văd oameni trişti, mereu grăbiţi
Ce-şi poartă vina
Ca pe un giulgiu, neiubiţi
Le trece ziua.

Continuarea pe… Catchy

imagine: G+

Eeei, asta-i viaţa!

pinterest

Se gândise  că ar mânca vreo câteva pârjoale, iar eu ştiam că i se vor părea mai gustoase dacă ar participa la prepararea lor. Îl rog să mă ajute şi îl simt ezitând, pentru că e mai interesant să-ţi petreci timpul la calculator, cu unul din jocurile preferate, decât cu mama în bucătărie, dar argumente precum: în viaţă trebuie să ştii să faci de toate, mă ajuţi şi pe mine, vezi şi tu cum se face,… par să-l convingă.

Curăţă morcovul cu dispozitivul acela special pentru legume, pe care eu nu l-am folosit niciodată. E aproape bine, dar la cartofi pare să nu mai dea acelaşi randament. Îi dau un cuţit mai mic, ca pentru el, şi observ că aproape jumătate din cartof e înlăturat cu tot cu coajă. Ştiu că sunt cârcotaşă, dar tot îi spun că a aruncat prea mult din el. Eeei, asta-i viaţa!, îmi răspunde cu zâmbetul acela care mă topeşte de fiecare dată.

Luăm altul, pentru a-i arăta cum se face, iar mâinile lui se lasă docile îndrumate de ale mele. Nu-i mai spun că pe mine m-a învăţat tata să curăţ cartofii, îndepărtând coaja în strat subţire, aproape neîntrerupt până la capăt. Asta e altă poveste. Nu-i reuşeşte prea bine, dar eu îl încurajez spunându-i că experienţa se capătă în timp, exersând.

Îl las tot pe el să adauge ouăle în compoziţie şi mare a fost distracţia când, de sub coaja subţire a ţâşnit albuşul vâscos, urmat de gălbenuşul împrăştiat sub presiunea degetelor.

În timp ce adaug condimentele, pentru definitivarea gustului, fredonând o melodie doar de el ştiută, începe a curăţa cu temeinicie părţile componente ale robotului de bucătărie. De sub apa caldă, împânzită cu norişori de spumă, mânuţele lui pufoase par să-mi zâmbească.

Din tigaia încinsă se aricesc vreo câteva bucăţele mai mărişoare de usturoi, dându-le un aspect ciudat. Ar fi trebuit să pun sita mai mică. Eeei, asta-i viaţa!-vorba lui Alex– îmi spun, în gând, zâmbind, în acelaşi moment realizând că nu e cea mai importantă forma perfectă, ci gustul delicios pe care îl au, deoarece cuprind în ele dragoste, curiozitate, zâmbete.

O portocală dulce, parfumată şi zemoasă mă ademeneşte cu nuanţa ei solară.

Prin fereastra larg deschisă pătrunde un aer răcoros.

E atât de cald şi bine… în suflet!

Imagine: Pinterest