Nici ghebele nu mai sunt ce-au fost

 

Astăzi m-am hotărât să trec şi la îndeletniciri mai prozaice. Mi-a revenit plăcuta însărcinare de a mă ocupa de curățatul ghebelor. Pofta e poftă, ce să spun, dar surpriza care mă aștepta a fost și mai mare.

tulpini ca iasca şi alte vegetaţii

Aproape un sfert din cantitate au fost frunze, iarbă, paie și alte tipuri de vegetație pe care mai mișunau încă insecte ale pădurii. O parte erau doar codițe vineții, lemnoase, iar altele prea zemuinde când le tăiam pentru a le verifica de potențiali vizitatori.

Mă apucasem eu cu avânt voinicesc să le răscolesc, să le curăț,  doar doar voi găsi unele mai acătării, să le admir în gând trase în ulei la tigaie și cu puțin usturoi,  că să nu mai zic de o porție de zacuscă gheboasă, cu muuulte ghebe adică, care-mi lăsa gura apă numai gândindu-mă la ea, dar elanul  mi-a fost frânt în curând.

ghebe-cică

Unele din cele rămase, aproape bune, aveau pălăriile ori prea maronii cu margini ca arse de brumă, ori prea albicioase, neobișnuite cumva, iar după ce le-am spălat multe dintre ele s-au sfărâmat în bucățele mici, mici de tot. Să vă mai spun că după fiebere au rămas doar cât să poți cuprinde în doi pumni?!? Inutil. Ei, să le guste cine-o vrea că eu mi-am pus pofta în cui. Banii i-am risipit, timpul l-am pierdut aiurea și nervii, nici nu mai spun. Nu aș fi avut pretenția să fie ca desenate și trase în țiplă, dar nici chiar așa.

Cred că erau de vară, o vară care a trecut cam de mult pe lângă ele, căci cele de toamnă au tulpinile mai groase, pălăriile mai mici, sunt altfel oricum.

Cam asta se întâmplă atunci când te lași pe baza altuia. Nici ghebele nu mai sunt ce-au fost, adevărat, cel puțin în cazul celor achiziționate indirect de mine.

Reclame

Silence

E atâta liniște în jur
Și pace
Că gândul s-a lichefiat
Și curge
În susur ne-ntrerupt, ușor
Și toarce
Un altul stă la rând uimit
Și tace
Pânâ când rându-i va veni
E liniște
Și-i pace.

Ziua dorului

Imagine: Pinterest

Dintre toate zilele
Azi e ziua dorului
Dorului pribeagului
Cel cu amintirile.

De mi s-o face iar dor
De un ieri, de o privire,
O să-nvii o amintire
Dintre clipe fără nor.

Azi e ziua dorului
Dorului pribeagului
Peste timpuri călător
Și mereu nemuritor.

***

O joacă pe fugă, azi de ziua dorului, la care vă invit cu drag să vă alăturați. 😊

Nici prea bine, nici prea rău. Rămâne de văzut…

S-au făcut studii şi nu oricum, ci cu unele dintre cele mai precise dispozitive de măsurat buna dispozitie, iar acestea ne dezvăluie că ne îndreptăm spre schimbări nu foarte agreate.

Dacă ați sărbătorit valăntains dei cu inimioare de pluş, muuultă cicolată şi vreo cupă de şampanie care v-au făcut să vă simțiți mai iubite ca oricând, e de bine. Dar, gata, a trecut! Să vă spun ce urmează acum?!? Cea mai depresivă perioadă din an. De ce? Păi v-ați cam învățat cu strălucirea sărbătorilor, daruri cât mai multe, culori înfocate şi declarații cât mai dese. Suficient!

Începe perioada de muncă, în care trebuie să depunem eforturi susținute pentru a îndeplini tot ceea ce ne-am propus. Cum când?!? La cumpăna dintre ani. Una peste alta că astăzi a mai fost şi eclipsă parțială de soare, care, aşa cum bine ştiți, are o oarecare influența asupra noastră, tulburând cumva energiile. Le mişcă, le răstoarnă, le schimbă rostul ştiut şi nu neapărat într-un sens pozitiv, dar nici chiar negativ.

Adică e aşa, cam cum e de fiecare dată. Cei care au sădit seminţe în pământ roditor vor culege roadele, iar ceilalţi vor mai avea de aşteptat. S-a format în semnul Vărsătorului, această eclipsă şi, cică, ar fi despre viitor, inventivitate, schimbare radicală şi iubire universală.

Dacă tot veni vorba de iubire, tot astăzi, începe Anul Chinezesc al Câinelui de pământ, „verde ca jadul”, culoare care în aceeaşi cultură (codul chinezesc al culorilor anilor astrologici) este atribuită iubirii, iar iubirea este atuul acestui an.

Câinii sunt apreciaţi de majoritatea dintre noi, iar unul de jad cu atât mai mult.

imagine: Pinterest

Am tot căutat imagini şi cu greu am reuşit să-l găsesc pe acesta. Nu-i aşa că-i drăgălaş? Mai ales că lasă la vedere vreo câţiva colţi, dar sunt din jad. De! 😀

Se spune că va fi „un an echilibrat, al naturii şi al dragostei, al trăirilor intense şi iubirilor pătimaşe, cu multă energie, an al schimbărilor rapide, nici bune, dar nici rele”.

Până aici am înţeles tot, aşa cum spuneam şi mai înainte, dar vom mai vedea.

Cocluzia ar cam fi că „fiecare doarme  aşa cum îşi aşterne”.

Să vă fie bine, indiferent de culoare, orientare, eclipsă parţială sau totală, studii şi alte acareturi! 🙂

Doar cuvinte

Aş fi putut  pune între noi o ancoră
Şi aş fi susţinut sus şi tare
Pentru oricine ar fi avut ochi să vadă
Că mi-ai fost sursă de inspiraţie,
Iar tu, ai fi putut răspunde la fel
Ca atunci, vesel şi zglobiu
Şi toată această joacă ar fi căpătat sens
Sau ar fi putut părea un simplu dialog
Purtat în aceeaşi limbă.
Dar ce păcat că soluţiile salvatoare
Vin prea târziu! 😆

(Sunt doar cuvinte
Care-mi bâzâiau prin minte.
Le-am lăsat, aici, libere
Sperând că n-or să mă mai sâcâie.)  😊

 

imagine: Pinterest

 

Eu şi trucurile în noaptea dintre ani

Îmi promisesem să pun în aplicare vreo câteva trucuri despre care tot citisem ani la rând şi care s-au întipărit atât de adânc în minte, încât le-am luat drept obiceiuri de sine stătătoare. Ce efecte au avut, vă spun imediat.

Cică nu e bine să strănuți în noaptea de An Nou, dar eu am făcut-o cu atâta foc de ziceai că-s îmbibată cu alcool şi numai eu ştiu că am băut şampanie pentru copii, cu aromă de căpşunele.

Mi se trage, probabil, de la geamurile deschise pentru a vedea mai bine artificiile, pentru a primi suflu nou în anul ce tocmai începea şi l-am primit.

Mai citisem că e bine ca pe masă tot ce aşezi să fie perechi, eventual două rațe mandarine, pe care le aveam dar uitasem să le scot la lumină, că nu trebuie să vadă chiar oricine ce fac eu şi feng shuiul meu.

Am uitat şi de cristalul de cuarț roz, care simbolizează iubirea, dar zace şi acela pitit printr-un buzunar de geantă tot în speranța că-mi va fi iubirea aproape mereu, că fără iubire…

Banii. Da, banii! În lipsă de buzunare i-am îndesat sub bata pantalonilor, norocul meu că nu m-am zbenguit prea tare, adică deloc, şi au rămas la locul lor. Ce m-aş fi făcut dacă îi rătăceam pe undeva, căci în geantă îmi rămăseseră câteva (vreo treizeci) bancnote de un leu puse bine pentru copiii care ar fi venit cu sorcova a doua zi şi cardul, aproape gol.

De cântat n-am cântat, de țipat nici atât, „La mulțeaniu’!” a fost cam leşinat, pupăturile nu au avut loc sub vâsc, că mănunchiul era la bucătărie într-o vază. Şi mai aştept un an minunat, cu veselie şi prosperitate!

Gălăgie prea mare n-am făcut că făceau cei adunați la fast foodul de vis-á-vis, dar cam leşinați şi ei nu ca-n alți ani. Dacă deschideam geamul oricum aveam şanse să le aud sârbele, horele şi chiuiturile până dimineață. Mai treceau, din când în când, câțiva rătăciți cu dobele atârnate de gât, zdrăngănind în dorul lelii şi ori aveau vreun urs ataşat, ori nu, se plimbau şi ei, doa-doar i-o băga cineva în seamă.

Nici tradițiile nu mai sunt ce erau odată! Ori îmbătrânesc eu, ori vremurile şi lumile chiar s-au schimbat. Cam asta e şi cu gălăgia că a rămas neatins, pe masă, clopoțelul pregătit pentru a antrena atmosfera.

Eeei, da’ ceva nou tot am avut! O bluziță galben-muştar, culoarea toamnei ce-a trecut, găsită în mall la reducere, pe care s-a îndurat Moşul să mi-o lase sub brăduț, iar eu, prevăzătoare, am păstrat-o cu etichetă până în noaptea cu pricina şi o pereche de ciorapi negri, ultimul trend. E ceva!

Despre culoarea desuurilor ce să mai zic?!? Chiar de a fost cea potrivită nu ştiu câtă iubire în plus îmi va aduce.

Şi tortul, Doamne, o nebunie! Îmi venea să plâng după bani, că făceam eu unul de stătea mâța în coadă, nu că ar sta de-adevărat, cu trei feluri de ciocolată şi frişcă,  dar el, drăgălaşul meu soț, nu. Că timp pierdut, că e mai bun cel cumpărat, că…

Şi-acu’ gândindu-mă ce straturi generoase de cremă cu ciocolată avea, cică, margarină cu cacao, mi se întoarce. Ce? Parcă mai ştiu ce?!?

Aaa, uitasem de stafide! Acelea trase în ciocolată din care trebuia să mănânc douăsprezece, câte una pentru fiecare bătaie a gongului. A luat fii-miu un pumn plin din bol şi până le-a numărat ciocolata a început să se topească, apoi mi-a transferat mie surplusul. Mai mănâncă dacă poti!

Nici de intrat nu a intrat vreun bărbat în casă, mai întâi, ci a ieşit, al meu, la o cafea cu amicii, aşa, ca la început de an. Da’ tot e bine!

A trecut, noi să fim sănătoşi! Hai, să ne fie anul mai bun, cu prosperitate şi iubire! Un an magic să avem! 😊

Despre astăzi…

E o pagină pe care o citesc în fiecare dimineață, iar astăzi am găsit acest text care chiar merită atenție, la fel ca toate celelalte, zilnice, ale aceluiași autor. Cuprinde adevăruri care trebuiesc știute și reținute. Mie mi-a plăcut mult, de aceea am hotărât să-l am aici, pentru voi și, de ce nu, pentru mine…

În calendarul creştin-ortodox sunt cei 20.000 de mucenici arşi la Nicomidia. Şi Sf. Glicherie. Şi noi avem arşii noştri, mucenicii noştri. Sunt 64 la număr, dar sunt ai noştri, rugaţi-vă pentru ei, pentru sufletele lor plecate înainte de vreme şi familiile îndurerate pentru totdeauna!

Tradiţional, în ”Kalendar”, Îngroparea Crăciunului. “Obiceiul îngropării Crăciunului”, de fapt a anului vechi, care a trecut, are o vechime considerabilă, fiind unul dintre cele mai arhaice elemente surprinse de calendarul popular.” Antoaneta Olteanu, CPR, 2001, pagina 561.

Obiceiuri vechi de care ar trebui să ne amintim în această prăpastie în care am fost aruncaţi de istorie și de cei puternici. Trebuie să ne ţinem de ceva, să ne agăţăm, să nu ne prăbuşim în neant şi în uitarea raselor. Acest lucru poate începe cu folclorul, cu obiceiurile, cu tradiţia. Legea strămoşească. Sunt repere fixe, să ne amintim cine am fost cândva, ca să putem să fim “cineva” în viitor.  

În apropiere de Anul Nou, oricând ar fi căzut, mai toate popoarele europene aveau obiceiul de a întreba zeii, divinităţile, apoi pe bunul Dumnezeu, ce se va întâmpla cu ei în anul ce va să vie. Sărbătoare care se numea în diferite feluri, dar care are o vechime aşa de mare că nu se ştie de când, de unde, cine şi ce a produs-o. S-a uitat… Doar Lupul Şchiop mai ştie!

Şi uitând, ne pierdem, cădem. Ne pierdem dreptul asupra lucrurilor, pe care nu mai ştim cum le cheamă pe adevăratul nume și așa nu le mai stăpânim, ne pierdem dreptul asupra pământului pentru că nu mai ştim cine suntem şi nu mai ştim cine a sângerat de moarte ca să apere pământul ăsta, pentru că era al țării. Cădem…

Haideţi, oameni buni, oameni frumoşi, nu pot să vin la fiecare acasă ca să vă zgudui şi să vă pun oglinda trecutului în faţă. Haideţi, oameni întristaţi, fiţi veseli şi amintiţi-vă cine sunteţi! Smulgeţi perfuzia toxică a uitării din vena neamului şi amintiţi-vă de unde veniţi, cine sunteți şi ce puteţi. Încă nu este prea târziu… Suntem în pragul unui an nou. Am calculat că este bun, dar trebuie să vreți și domniile voastre să fie bun! Amintiți-vă de anii buni!

Lăsați smarturile și tabletele, uitați-vă în ochii celor dragi, mângâiați copiii, jucați-vă cu animăluțele, nu sunteți anexele unor dispozitive informatice, pierdeți prea mult timp pentru comunicare și socializare, sunteți niște gâște îndopate cu ”fake news” și reclame, ca gâștele îndopate și îmbătate criminal cu coniac pentru ”foie gras” – sper că procedeul gavajului prin care se obține ”delicatesea” a fost interzis! Nu? Ca să vezi…   Sursa

E adevărat că uităm, puțin câte puțin, cine suntem și de unde venim, iar aceasta nu ar trebui îngăduit. Astfel de aduceri aminte trebuiesc păstrate cu drag pentru astăzi, pentru mâine, pentru oricând.