Poveste fără sfârșit

 

imagine: G+

Un domn menestrel purtat de iluzii
Adânc răzlețit pe alei de palat
În care-un baron își fixase concluzii
De viață, de trai, clar, de neegalat,
Găsi hoinărind neîncetat, fără rost,
O bancă ascunsă într-un loc umbros.

Departe de poartă, de ochi curioși,
De ziduri ce au urechi indiscrete,
Un sfetnic, o doamnă, deloc credincioși
O intrigă par să țeasă, pe-ndelete,
Ea- mască de bal, el- costum, epoleți
Părând, spre apus, ca de aur săgeți.

Purtau o discuție aprinsă, în taină,
Din ochi scăpărând, pe furiș, vii sclipiri
Parfum de tuberoze, divin, în grădină
Plutea ca un abur îmbiind rătăciri,
A căror urmare păreau să n-o știe
Nici doamnă, nici sfetnic și nici menestel.

E vremea în care se țes des urzeli
Cu toții se-ascund după măști inventate
O epocă apusă, speranțe, îndoieli,
Cernite și ele de absurditate,
De scurgerea grabnică pe care timpul
Trecând, încremenea în clepsidră nisipul.

Începută de Carmen, continuată de mine
Într-un fel aiurit, învârtind o duzină
De cuvinte propuse, povestea conține
mister, dar nu pare a fi încheiată.
Poate că alții vor ști să o spună altfel
Sau sfârșită-i deja, la Eddie în tabel.

Anunțuri

Copilăriei cu obraji de vară

imagine: Pinterest

E prima zi de vară, calendaristic, e 1 iunie, ziua cireşei, prima zi din cireşar, dar încă mai miroase a căpşuni cu parfum sălbatic şi ademenitor aşa cum încă mai simţim copilăria inocentă, sturlubatică, mai mult sau mai puţin aproape.

Astăzi îmi regăsesc anii copilăriei prin ochi inocenţi de copil real, copil frumos, copil aproape de suflet, minune cu care m-a binecuvântat viaţa.

Şi obrajii lui au culoarea cireşelor coapte,  iar inimioara forma aceluiaşi fruct.

E sezonul lor, al căpşunilor, care nu va ţine o veşnicie, dar a căror dulceaţă şi mireasmă o purtăm mereu în suflet, fiind preferate, poate, datorită aromei, a formei, a culorii, a suflului proaspăt, nedomolit pe care îl aduc.

E ziua ei, a copilăriei aflată la orice vârstă, a noastră a tuturor celor ce încă ne mai putem transforma în personaje de poveste, cărora ni se mai citesc urme de mirare şi întrebare în priviri, mai purtăm în suflete o fărâmă de inocenţă şi prospeţime.

E ziua copilăriei cu obraji de vară în culoarea cireşelor pârguite şi zâmbet de căpşuni.

La mulţi ani copilărie, oricare ţi-ar fi forma sau vârsta !

P.S. Dimineaţă, la prima oră, am ajutat la colorarea unor semne de carte, aşa, pentru a intra mai bine în hainele copilului care, culmea, mi s-au potrivit… 🙂

Duminica

Duminica-i calmă, tăcută, senină
Nu lasă urme adânci pe retină
Sfioasă pare că astăzi zâmbeşte
Şoptind, susurând neştiută poveste.

Pădurile-mi picură în suflet pace,
Iar munţii înalţă vârfuri spre cer
Oraşu-i scăldat în lumină şi doarme
Părând părăsit de oameni şi larme.

Spre cer, trei pui de şoim se înalţă
În cerc tot mai larg ei zborul învaţă
La poale de dealuri cresc flori parfumate
Le strâng în buchete suav colorate.

Un buchet cu flori de câmp să vă coloreze săptămâna. 🙂

 

 

 

Poirot, parfumurile şi Moarte pe Nil

Se bărbierea cu aceeaşi atenţie pe care o acorda acestei activităţi, uneori  chiar şi de două ori pe zi, căci părul negru, aspru şi des îi cam dădea de furcă, iar prin hobloul deschis al cabinei sale pătrundeau izuri sălbatice de mâl şi ierburi uscate.

Era un bărbat pendant, care acorda mare interes aspectului său exterior, cu toate că o anumită dezordine studiată ce îi era caracteristică, putea induce uşor în eroare la prima vedere, făcându-i pe cei care nu îl cunoşteau să îşi formeze o impresie greşită.

Reuşea să pară complet absorbit de ceea ce făcea în acel moment, fie că juca dame, citea ziarul sau, pur şi simplu, aţipea, când, de fapt, era atent la orice mişcare sau vorbă din preajma sa. Alterna în vorbire expresii ale limbii franceze, care unora le păreau cel puţin curioase, iar lui mai melodioase, mai expresive, mai familiare, gândind mai detaliat în franceză, fapt care se datora originii sale belgiene.

Întinse mâna spre etajeră, dar gestul îi rămase neterminat, pentru o fracțiune de secundă degetele adunate ca pentru a prinde ceva împrumutând o postură stranie. Nu, astăzi nu va folosi parfumul obișnuit. Era suficient  after shave-ul obținut doar din ingrediente naturale după o rețetă veche pe care o mai avea o singură persoană, vânzătorul din drogheria aceea micuță ascunsă la marginea cartierului într-o clădire cu aspect veșnic proaspăt, ca și proprietarul său despre care se zvonea că ar deține secrete bine conservate din vremuri imemoriale. Produsele sale prindeau viață doar în nopțile târzii cu lună plină, într-o încăpere aflată la subsolul aceleași căsuțe mai mult înaltă decât largă sau lungă, în a cărei mansardă locuia.

 Se gândise că aromele din flaconul opac de cobalt s-ar putea amesteca ușor cu ale altor persoane din jur, derutându-l. Mefisto era parfumul pe care Hercule Poirot îl folosea în acea perioadă, cu miresme amestecate de lămâie, lavandă, bergamotă, trandafir, iris, ce se linişteau curând în note de chihlimbar, cedru, mosc şi lemn de santal.

Avea nevoie de o mare claritate pentru a putea realiza tot ceea ce-și propuse, pentru a descurca ițele atât de încâlcite ale poveștii în care, fără voia lui, fusese târât.

Mintea îi lucra febril, iar asta se putea observa doar în ochii săi ce prindeau întunecimi adânci, cu sclipiri de felină. Mai avea fix 8 minute până când va trebui să se îndrepte spre locul de întâlnire. Toate acțiunile sale aveau o precizie de ceas elvețian, fie că își îndeplinea ritualurile zilnice, își onora invitațiile sau, pur și simplu, așa cum ar fi părut celor care nu-l cunoșteau, își pierdea timpul.

Trase scaunul masiv din fața măsuței de abanos cu incrustații fine de sidef, printr-o mișcare sigură, dar lipsită de orice brutalitate, luă din teancul de hârtii,  așezat în colțul stâng al mesei, câteva coli și începu să aștearnă pe ele cu o exactitate de matematician tot felul de scheme complicate. Numele persoanelor prezente în croazieră erau echivalente cu tot atâtea denumiri ale parfumurilor celebre din acea epocă.

În seara precedentă reuşise a zări, prin deschizătura uşii, un colţ al măsuţei de toaletă din cabina celebrei moştenitoare Linnet pe care tronau nenumărate sticluţe, care mai de care mai preţioase, perii de păr şi oglinzi încastrate în argint cu inserţii de pietre preţioase, nelipsitul şirag de perle, la loc de cinste tronând Shalimar, probabil, parfumul preferat al acesteia.

Deci  numelei ei va fi legat de aromele orientale în care se regăseau citrice, bergamotă cedru cu treceri spre vetiver, patchouli, iasomie, trandafir, stingându-se uşor in miresme de vanilie, tămâie, lemn de santal, mosc, mir dulce şi piele.

La Jaqueline remarcase un amestec de piele, tabac- floral-pudrat, era desigur un parfum lansat în anii `20 ca o emancipare a femeii, acel Caron- Le Tabac Blonde cu miresme de flori de tei, garoafe şi pielărie, având ca note de mijloc stânjenel, ylang-ylang, vetiver, iar ca note de bază mosc, patchouli, cedru de Virginia şi vanilie. Desigur, era foarte potrivit firii ei rebele, hotărâte, mai ales în momentele ei decisive, unul din acestea fiind şi cel în care exclamase cu ochi furibunzi: ”Trebuie să-ţi urmezi steaua orinde te-ar duce, chiar şi spre un dezastru.”, ceea ce arăta cât de multă încredere punea în faptul că totul va avea un final fericit pentru dragostea ei cea mare fără de care nu ar fi putut trăi.

Chiar şi  Louise răspândea urma unui parfum, despre care avea să afle că Linnet se plictisise şi îi spusese că l-ar putea arunca sau face orice cu el,  în schimb Louise îl păstrase, preferând să îl folosescă din când în când, atunci când se gândea la marea ei iubire a cărei împlinire avea să fie curmată de împotrivirile sorţii, numită, bineînţeles,  Linnet.

Caron- Bellodgia, căci despre el era vorba, se deschidea în note de lăcrămioare, iasomie, garoafă, trandafir, ce lăsau locul scorţişoarei şi vetiverului haitian, curmându-se în miresme subtile de mosc, cedru şi lemn de santal.

Umpluse cu denumiri de parfumuri şi săgeţi trasate cu precizie şapte pagini, în total, în cele șapte minute pe care le petrecuse aplecat asupra lor. Le alăturase asemenea pieselor unui puzzle, după logica lui imbatabilă, rămânându-i în ecuaţie o singură necunoscută care ar fi întregit şi desluşit totul. Părea simplu, mai ales că el, Hercule Poirot, era persoana care se baza pe „exerciţiul minţii, norocul lăsându-l în seama altora.” În final scoase un oftat de mulțumire, lăsă totul în cea mai mare ordine și plecă spre a-și îndeplini celelalte îndatoriri ce nu puteau fi amânate sub niciun pretext.

Nu, astăzi nu va folosi parfumul obişnuit!

Alte povestiri parfumate pe aceeaşi temă „Parfumul personajelor  din romanul Moarte pe Nil” găsiţi în tabelul de pe blogul Mirelei.

Moarte pe Nil – Cinemagia

A fost o adevărată provocare!

imagini: Pinterest

 

La naiba cu principiile!

Lumea trăieşte după anumite reguli bine stabilite, şi-a format anumite principii pe care să le urmeze, greu fiindu-i să se abată de la ele, însă, poate veni o zi în care toate acestea să explodeze, răspândindu-se în miliarde de bucăţele aruncate în toate punctele cardinale ştiute sau încă nedescoperite, simţind că toate conceptele ce i-au fost călăuză până atunci îşi pierd rostul şi valoarea.

Se spune că „Oamenii cu principii sunt cei care cad cel mai rău şi se afundă cel mai mult.”, iar asta se poate întâmpla oricând, pe neaşteptate.

Am vrea să ne arătăm fericirea întregului Univers, să ne-o strigăm din toţi rărunchii, însă ceva ne opreşte. Ne ascundem după diminutive, pseudonime, suntem în stare de orice pentru a ne păstra, cât de cât, parte din mister, din adevărata identitate, iar asta nu ar fi tot, atunci când o mică părticică din acele „principii” adânc înrădăcinate în subconştient, atât de adânc, încât, nicio acţiune conştientă nu ar putea-o şterge definitiv, atentează la cadenţa obişnuită a curgerii fireşti cu care suntem învăţaţi, totul pare doar un angrenaj defect.

Cum ar fi să lăsăm deoparte toate constrângerile, complexele, tiparele cu care ne-am născut şi crescut, să punem câteva bucăţi de dinamită, acolo, în cel mai ascuns ungher al firii, pentru a putea trăi eliberaţi de ele, să ne curăţăm mintea de frici şi iluzii?!?

Uneori simţim că am vrea să ne debarasăm de ele, ca de nişte haine uzate ce nu ni se mai potrivesc, şi să luăm cu o înghiţitură lacomă o parte din marea felie de libertate ce ne este oferită tuturor, gratuit, dar nu, ele, principiile, vin şi ne trag de mânecă, parcă pentru a ne atenţiona că suntem pe cale de a face ceva greşit. Ne mulţumim, atunci, cu porţia dinainte stabilită, satisfăcătoare, calculată în aşa fel încât să nu rămânem nici flămânzi, dar nici să nu ne îngrăşăm.

Continuarea… aici.

imagine: Pinterest

Echinocţiu cu vanilie şi catifea

Dintr-o sursă sigură, la fel de sigură ca un laborator cu grad mare de securitate, ştim cu toţii că mâine va fi echinocţiul de primăvară, ziua este egală cu noaptea în orice punct de pe glob, soarele luminează în mod egal cele două emisfere, este începutul primăverii astronomice, ziua se măreşte, iar natura îşi  dispută dreptul de a se afla în expansiune.

Va trebui să lăsăm lenea deoparte, să alungăm orice nălucă a vreunui gând derizoriu, să ştergem orice dungi alburii de nesiguranţă ce se încăpăţânează să mai persiste în mintea noastră în care se află imprimată matricea unui destin implacabil, să izbutim a ieşi învingători din lupta cu noi înşine, ca după un dejun copios ce-şi cere starea de siestă, recurgând chiar la vestita «Dolce far niente», contemplând, pur şi simplu, frumuseţea clipei.

Continuarea- aici.

 

Săptămâna aceasta jocul cuvintelor este găzduit de Vienela, pe al cărei blog găsiţi ce s-a mai scris cu aceeaşi duzină: (sursa, imprimata, cartier, decapitarea, rascruce, vanilie, catifea, laborator, copios, lene, naluca, dungi).